Epilarea, subiect tabu

Ați văzut filmul "Mrs. Doubtfire"? Personajul lui Robin Williams, deghizat într-o doamnă simpatică și respectabilă cu experiență în educarea copiilor, se angajează ca bonă în fosta lui locuință. Aflat în divorț cu mama copiilor și copleșit de dor, bărbatul găsește această modalitate inedită de a rămâne în sânul familiei. Dacă nu ați văzut filmul, vi-l recomand. E vesel și emoționant. Dacă l-ați văzut, vă amintiți cu siguranță scena din autobuz. Bărbatului îmbrăcat și machiat ca o femeie i-a scăpat un detaliu important: femeile se epilează. Șoferul autobuzului, care de când îl văzuse (sau o văzuse), îi făcea ochi dulci, nu pierde ocazia, după ce îi vede părul de pe picior, să-i declare că i-au plăcut întotdeauna femeile naturale. Da, e și ăsta un punct de vedere! Idealul de frumusețe actual exclude însă pilozitatea pe picioare la femei. În zilele noastre, o femeie nu va fi considerată niciodată îngrijită dacă are păr acolo unde nimeni nu se așteaptă să aibă. Excesul de păr de pe corp e considerat masculin, de aceea vedem foarte rar sau nu vedem niciodată o femeie cu păr pe picioare, la subraț sau cu păr des pe brațe. Așa că noi, femeile din ziua de azi, trebuie să ne conformăm și să descoperim, pe propria piele, ce metodă de epilare ni e potrivește. Pielea e diferită pentru fiecare parte a corpului în parte, așa că încercând învățăm, treptat, ce ni se potrivește și cum putem folosi cât mai bine fiecare metodă de epilat. În cele ce urmează voi vorbi despre mine. Da, voi aborda acest subiect destul de personal despre care nu vorbim niciodată, ca și cum părul ne-ar crește doar acolo unde dorim, adică pe cap!

Cel mai frecvent folosesc ceara de epilat tradițională refolosibilă. Cred că este cea mai cunoscută metodă de epilat. Și nu, nu este chiar atât de dureroasă! După ce partea corpului tratată astfel se obișnuiește cu procesul, senzația nici nu va mai putea fi numită durere. În primul rând, folosesc ceara tradițională pentru mustață, și o folosesc destul de des, cam o dată pe săptămână. Pielea nu mi roșește, nu simt durere, iar puful e îndepărtat în totalitate. Încălzind-o ajung la consistența pe care am nevoie pentru fiecare parte a corpului. Pentru mustață ceara trebuie să fie mai lichidă, în timp ce pentru axilă trebuie să fie mai groasă. În plus, la axilă trebuie aplicată într-un strat mai gros, pentru că firul de păr este puternic și pielea e mai sensibilă decât în alte locuri. Stratul de ceară pe care l-am aplicat în direcția creșterii firului de păr va fi dezlipit din direcția opusă numai după ce s-a întărit bine, ca să fiu sigură că nu mai rămâne nici un fir de păr pe piele. Am observat că e mai bine ca mișcarea de dezlipire să nu fie exagerat de bruscă, pentru că altfel pielea are tendința să se irite.

Am ajuns la zona al cărei epilat ocupă cel mai mult timp: picioarele. Și aici părul meu este lung și sănătos, și de cele mai multe ori scap de el cu ceară tradițională refolosibilă sau cu aparatul de epilat electric. Acesta smulge părul, ca și ceara, așa că nu trebuie să repet procedura foarte frecvent. Pentru brațe folosesc doar aparatul electric, pentru că e foarte rapid, iar pielea mea e prea sensibilă pentru ceara tradițională.

După cum vedeți, metodele de epilare pe care le folosesc nu sunt complicate. Fac parte din rutină, dar dacă aș putea să renunț la ele aș face-o fără regrete și aș alege epilatul definitiv acasă. Da, există așa ceva! E vorba de un aparat care se numește Epilator IPL Silk'n Glide care are dimensiunile unui epilator electric, dar e cu totul altceva pentru că îndepărtează definitiv părul prin lumina pulsată. E foarte rapid și ușor de folosit, iar prețul nu este nici pe departe atât de mare pe cât ne-am fi așteptat. Cu siguranță e o investiție foarte bună. În plus, dispozitivul nu poate afecta sănătatea pielii în nici un fel, nici pe termen lung, nici pe termen scurt. Senzorul de culoare face imposibilă utilizarea aparatului de către persoanele cu tenul foarte închis, mai exact, de către femeile sau bărbații de culoare. În rest, puteți să-l folosiți fără grijă chiar și după expunerea la soare. Un alt mare avantaj este că este construit în așa fel încât să protejeze ochii și acționează doar când "simte" atingerea pielii. Eu una văd numai avantaje, așa că dacă nu reușesc să mi-l achiziționez singură până la Crăciun, o să-l rog pe Moș Crăciun să mi-l lase sub brad.

Vă doresc ca pielea voastră fină să vă aducă mângâieri pe care să nu le uitați vreodată și atingeri electrizante!

Acest articol participă la SuperBlog 2014.

Povestea unui cadou

Stăteam la masă în sufrageria bunicilor mei, pe un scaun de oameni mari. Picioarele nu-mi ajungeau la podea, aşa că atunci că atunci când plecam de la masă nu mă ridicam, ci săream. Aveam creioane colorate de toate felurile şi un caiet făcut de bunicul meu din mai multe blocuri de desen. Coperta era din carton şi era învelită în hârtie colorată peste care era scris numele meu din litere decupate din ziar şi lipite. Sora mea avea şi ea un caiet identic, aşa că trebuia să le deosebim cumva.

Pe vremea aceea erau două lucruri pe care le-aş fi făcut la nesfârşit: m-aş fi jucat şi aş fi desenat. Cu siguranţă aş fi făcut doar asta dacă n-ar fi fost şi obositoarea, plictisitoarea şi stresanta grădiniţă. Petreceam doar patru ore pe zi la grădiniţă, dar nu puteam să mă împac cu trezitul de dimineaţă şi cu gândul că trebuie să fac altceva decât ce-mi pofteşte inima în orice moment. În schimb, desenatul mă ţinea tăcută pe scaun minute în şir, cu poveştile pe care încercam să le creez în imagini, cu personajele mele care erau fetiţe de şcoală care se trezeau dimineaţa, mâncau, mergeau la şcoală, luau nota 10, ieşeau la joacă şi a doua zi o luau de la capăt, cu diferite variaţii. Mai întâi făceam contururile personajelor şi ale obiectelor cu creionul, apoi scriam bulele (da, personajele mele vorbeau, ca la benzile desenate). Apoi le coloram. Coloratul dura mult şi, recunosc, era plictisitor. Aş fi vrut să sar peste colorat pentru că eram nerăbdătoare să trec la următoarea etapă a poveştii, dar care ar fi fost rezultatul final? Îmi plăcea să desenez şi roadele eforturilor mele erau apreciate şi de adulţi, şi de ceilalţi copii.

Ca orice soră mai mică, sora mea încerca să deseneze ca mine. În cercul nostru format din vecini de bloc de aceeaşi vârsta, colegi de grădiniţă, educatoare, părinţi şi bunici aveam reputaţia de copii care desenează frumos. Şi totuşi, eu parcă eram tot timpul cu un pas înaintea ei, cel mai probabil pentru că eram mai mare şi mai perseverentă.

Când am mai crescut puţin şi am mers la şcoală am început să folosim acuarelele mai des şi apoi am trecut la tempera. La sfârşitul orei de desen învăţătoarea îi scotea în faţa clasei, cu lucrările la vedere, pe elevii care, din punctul ei de vedere, aveau lucrările cele mai reuşite. Eu ieşeam în faţă tot timpul. Aşa că am ajuns la convingerea că nimeni nu desenează mai frumos ca mine. Până într-zi, când ne-a venit ideea, mie şi surorii mele, să desenăm fiecare câte ceva, să-i arătăm desenele mamei  fără să-i spunem cui îi aparţine fiecare desen şi ea să spună care îi place mai mult, care e mai frumos. Era, deci, un concurs şi eram sigură că îl voi câştiga. Însă, spre marea mea surprindere, i-a plăcut mai mult desenul surorii mele. Nu-mi venea să cred. Am încercat să o conving să se uite mai bine, să-i demonstrez cu argumente că al meu e mai frumos. Protestam ca un fotbalist care se simte nedreptăţit de arbitru. Am început să plâng, iar revolta mea sinceră le amuza pe sora şi pe mama mea, care se ţineau de burtă de râs. Aşa cum era de aşteptat, supărarea nu a ţinut mult şi am continuat să desenez.

Ceva se schimba însă. Sora mea începea să deseneze din ce în ce mai frumos. Pe măsură ce creşteam, desenele mele cu linii încordate şi personaje rigide arătau ca nişte stângăcii de copil, pe când ale ei aveau viaţă, aveau mult farmec. Putea să surprindă realitatea din câteva linii. Era cu adevărat înzestrată. În timpul liceului i-a făcut un portret bunicului cu pixul pe o foaie de matematică, mai mult în joacă. Am rămas cu toţii cu gurile căscate, pentru că semăna nu doar la trăsături, ci şi la privire, la blândeţe.

Prin şcoala generală am încetat să mai desenez. Nu m-a mai atras desenul . Sora mea zice că dacă nu aş fi fost intimidată de desenele ei aş fi continuat să desenez şi poate aş fi ajuns să o fac destul de bine, fiind perseverentă. E posibil. Am mai încercat să desenez în ultimii ani, dar nu mai simt nici o plăcere, aşa că nici nu mi-a ieşit nimic. În orice caz, talentul surorii mele a ajutat-o să intre la facultatea pe care şi-a dorit-o şi să câştige şi bani din desen.  Pentru că şi-a deschis de curând o mică afacere mi-am dorit să îi fac un cadou. Un lucru util care să însemne ceva pentru ea şi pentru noi. Aşa că i-am luat o ştampilă, dar nu orice fel de ştampilă. M-am bucurat când am aflat că cel mai mare distribuitor de ştampile din ţara noastră, Colop, a adus pe piaţă Printer G7. E o ştampilă căreia i se poate personaliza înfăţişarea cu ajutorul unui software gratuit, disponibil online. Are o fereastră XXL care se detaşează uşor şi care îţi permite să ataşezi imaginea pe care ai printat-o singur. Poate să fie o fotografie, un logo sau orice altceva îţi doreşti. În cazul meu va fi un desen. Da, în cazul surorii mele va fi un desen făcut de ea. Îl voi fotografia şi software-ul îmi va permite să-l transform în imagine pentru ştampilă.

Poate vă întrebaţi cum voi personaliza ştampila mea. Ei bine, tot cu un desen. Un desen făcut de mine, pe vremea când credeam că sunt cea mai bună desenatoare, ca să-mi amintească să găsesc pasiune în ceea ce fac, indiferent dacă sunt sau nu cea mai bună.

Acest articol participă la SuperBlog 2014.

Tovarășa mea de distracții

Ca la 18 ani, fără griji și fără bani...
Nu știu dacă e chiar așa la 18 ani. De cele mai multe ori, banii, dacă sunt, provin de la părinți la 18 ani. Iar despre parte cu grijile nu știu ce să zic... Dacă într-adevăr n-am avea griji vârsta aia am fi mai relaxați. Eu una știu sigur că nu eram relaxată la 18 ani. Îmi făceam griji legate de viitor, mi se părea că alegerile pe care le fac în acel an sunt definitive și voiam certitudini. Că nu le-am găsit și că poate nici nu sunt bune e altă poveste. În orice caz, pe lângă vise multe, optimism, învățat pentru bac', vârsta majoratului a însemnat și multă distracție.
De dragul jocului o să-mi imaginez să am acum 18 ani și am primit cadou o mașină frumoasă-frumoasă care o să-mi devină tovarășă de drumuri prin oraș și prin țară, prietenă fidelă gata oricând să-mi ofere o porție sănătoasă de adrenalină. Așa o să uit de toate grijile pe care mi le fac în exces.
Cum începe relația noastră? Cu acel act fără de care relația nu e posibilă. Nu, nu e ca în relația între un bărbat și o femeie, pentru care actele la starea civilă nu sunt obligatoriu. Între mine și mașină nu se poate întâmpla nimic fără permisul de conducere, pe care o îl obțin cu emoții și cu mare încântare. Mi-a plăcut teribil școala de șoferi, dar aventura abia cu cocheta și mereu distractiva Aygo, pe care tocmai am primit-o cadiu. Un cadou de vis, ce să mai! Ne așteaptă vremuri de poveste împreună. Mă va duce împreună cui prietenele în orașe noi, pe care le-am văzut doar în poze de pe Internet. Mă va scoate în oraș în serile ploioase în care nu am chef să mă uit singură la un serial oarecare. Mă va conduce la prima întâlnire cu colegul de la 12 B la care mă gândesc din clasa a noua. Da, mașinuța mea o să audă toate cuvintele pe care ni le vom spune, o să fie de față când mă voi îmbujora de emoție și va vedea și acel sărut stângaci.
Deci, cine nu are o Toyota Aygo, să-și cumpere! Sau să o primească în dar!

Revelioanele mele

Pentru mine revelionul a fost întotdeauna o noapte specială. Nu, nu era o petrecere oarecare. Primul revelion pe care nu l-am petrecut acasă, în pijamale a fost cel care mi-a deschis gustul pentru petreceri, pentru nopțile cu oameni veseli, mult dans și fum de țigară, pentru bucuria de a te desprinde de viața de zi cu zi și de a simți altceva. Primul revelion a fost în timpul liceului, dar și după ce am plecat la facultate în alt oraș am continuat să mă întorc acasă de sărbători și să petrec ultima noapte din an în același fel: la cineva acasă, într-un apartament de bloc, cu fursecuri, suc și șampanie, cu dans mult, rochie, pantofi cu toc, sârbe, ieșit afară la miezul nopții, prieteni din copilărie și necunoscuți.
Așa a fost și atunci, în al doilea an de facultate. Am intrat împreună cu prietenele mele din copilărie într-un apartament cu două camere. Covoarele fuseseră date la o parte. Toată lumea era foarte veselă, oamenii dansau, pupături, "La mulți ani!"... Fetele m-au tras în cealaltă cameră. Una mă întreba dacă îi stă bine părul, cealaltă voia să își schimbe rochia. Sporovăială și veselie. Poate și puțină timiditate. "Da' hai să mergem și noi acolo, ce zice lumea, că ne-am închis aici". "Hai, ia-o tu înainte".
L-am observat din prima. Stătea în picioare sprijinit de un fotoliu, cu un pahar de unică folosință în mână, privind cu interes și curiozitate în jur, vesel ca și ceilalți.
I-am evitat privirile mult timp, deși i le simțeam. Adevărul e că mi-era frică de ele, dar îmi plăcea jocul. Știam că îmi urmărește fiecare pas și mă simțeam ca o căprioară curioasă, în timp ce el era un vânător care avea mare grijă să nu mă sperie. Când ochii ni s-au întâlnit m-am bucurat mai mult. Nu era nimic nepoliticos în atitudinea lui, nu era nici un fel de aer de superioritate, nu mă privea de sus, nu mă evalua. Aș spune că erau priviri prietenoase, dar nu ăsta e cuvântul, pentru că era altceva.
"Hai să dansăm, că trece seara!" M-am văzut prinsă într-o sârbă și din momentul acela inima a început să controleze picioarele. Gândurile au cam dispărut. Băiatul era tot acolo. Unele sârbe durează mult, cam o jumătate de oră. Dar așa sunt oltenii, rezistenți. :) Din nou țopăială, pauze mici de ronțăit covrigei. Se apropia miezul nopții. "Hai să ieșim afară! Hai, că toată lumea iese! Treaba ta dacă vrei să stai aici!" Era frig. Au mai rămas câțiva oameni în casă. O fată spunea că e răcită, prietenul ei stătea cu ea. Mai erau câteva grupuri. Ziceau că văd mai bine artificiile de la balcon. Am rămas singură în sufragerie, dar pentru puțin timp. Au fost câteva secunde de liniște. Se auzeau doar chiuiturile de afară.
"Hei! Și ție ți-e frig?"
"Da!"
"E mai bine aici."
Apoi tăcere. Nu ne cunoșteam și totuși tăcerea aceasta nu avea nimic nefiresc.
Mi-a plăcut că nu s-a grăbit să facem cunoștință. Vorbeam nimicuri și era bine. Când cei de afară au început să numere ultimele secunde din an am constatat că nu avem șampanie, așa că am ciocnit cu suc. Ne-am spus "La mulți ani!" și ne-am pupat. N-am uitat senzația pe care mi-a lăsat-o pielea lui pe obrazul meu: fermă, sănătoasă, curată, cu un parfum foarte discret, dar amețitor. Un amestec de masculinitate și inocență. Își purta trupul de bărbat tânăr cu suflet de copil cu o naturalețe de un farmec aparte.
Am stat de vorbă toată noaptea. L-am privit în ochi cu îndrăzneală, profitând parcă de privirea lui caldă și de senzația de siguranță pe care mi-o dădea prezența lui.
Au fost și alte întâlniri, și alte povești între noi. Și vor mai fi.

Acest articol participă la SuperBlog 2014.

Să scriem cu entuziasm

Când eram în clasa a doua și nu stăpâneam prea bine regulile de ortografie am scris o poezie. Era un fel de fabulă, dar pe atunci nu știam ce înseamnă asta și nu aș fi numit-o așa. Învățasem poezii la grădiniță și la școală, văzusem poezii în cărți, știam că trebuie să aibă versuri și strofe și nu m-am gândit nici o clipă că n-aș putea să scriu și eu una. Așa că m-am apucat de treabă și pe hârtie a rămas o poveste în versuri, cu tâlc, scrisă cu o mână care tremura pentru că de puțin timp învățase literele. Am găsit poezia într-un caiet după ce m-am făcut "mare" și am zâmbit.

Cei care au un oarecare interes pentru scris au și dorința de a-și rafina această abilitate. Atunci când găsesc cadrul care să le stimuleze această plăcere nu vor ezita să-și pună la lucru gândurile și emoțiile pentru a răspunde în scris unor cerințe care le dau ocazia să evolueze. O astfel de ocazie este concursul SuperBlog. Prin urmare, acest blog va participa la concursul Superblog. Va fi o experiență și un pas înainte.