Stăteam la masă
în sufrageria bunicilor mei, pe un scaun de oameni mari. Picioarele nu-mi
ajungeau la podea, aşa că atunci că atunci când plecam de la masă nu mă
ridicam, ci săream. Aveam creioane colorate de toate felurile şi un caiet făcut
de bunicul meu din mai multe blocuri de desen. Coperta era din carton şi era
învelită în hârtie colorată peste care era scris numele meu din litere decupate
din ziar şi lipite. Sora mea avea şi ea un caiet identic, aşa că trebuia să le
deosebim cumva.
Pe vremea aceea
erau două lucruri pe care le-aş fi făcut la nesfârşit: m-aş fi jucat şi aş fi
desenat. Cu siguranţă aş fi făcut doar asta dacă n-ar fi fost şi obositoarea,
plictisitoarea şi stresanta grădiniţă. Petreceam doar patru ore pe zi la
grădiniţă, dar nu puteam să mă împac cu trezitul de dimineaţă şi cu gândul că trebuie
să fac altceva decât ce-mi pofteşte
inima în orice moment. În schimb, desenatul mă ţinea tăcută pe scaun minute în
şir, cu poveştile pe care încercam să le creez în imagini, cu personajele mele
care erau fetiţe de şcoală care se trezeau dimineaţa, mâncau, mergeau la
şcoală, luau nota 10, ieşeau la joacă şi a doua zi o luau de la capăt, cu
diferite variaţii. Mai întâi făceam contururile personajelor şi ale obiectelor
cu creionul, apoi scriam bulele (da, personajele mele vorbeau, ca la benzile
desenate). Apoi le coloram. Coloratul dura mult şi, recunosc, era plictisitor.
Aş fi vrut să sar peste colorat pentru că eram nerăbdătoare să trec la
următoarea etapă a poveştii, dar care ar fi fost rezultatul final? Îmi plăcea
să desenez şi roadele eforturilor mele erau apreciate şi de adulţi, şi de
ceilalţi copii.
Ca orice soră mai
mică, sora mea încerca să deseneze ca mine. În cercul nostru format din vecini
de bloc de aceeaşi vârsta, colegi de grădiniţă, educatoare, părinţi şi bunici
aveam reputaţia de copii care desenează frumos. Şi totuşi, eu parcă eram tot
timpul cu un pas înaintea ei, cel mai probabil pentru că eram mai mare şi mai
perseverentă.
Când am mai
crescut puţin şi am mers la şcoală am început să folosim acuarelele mai des şi
apoi am trecut la tempera. La sfârşitul orei de desen învăţătoarea îi scotea în
faţa clasei, cu lucrările la vedere, pe elevii care, din punctul ei de vedere,
aveau lucrările cele mai reuşite. Eu ieşeam în faţă tot timpul. Aşa că am ajuns
la convingerea că nimeni nu desenează mai frumos ca mine. Până într-zi, când
ne-a venit ideea, mie şi surorii mele, să desenăm fiecare câte ceva, să-i
arătăm desenele mamei fără să-i spunem
cui îi aparţine fiecare desen şi ea să spună care îi place mai mult, care e mai
frumos. Era, deci, un concurs şi eram sigură că îl voi câştiga. Însă, spre
marea mea surprindere, i-a plăcut mai mult desenul surorii mele. Nu-mi venea să
cred. Am încercat să o conving să se uite mai bine, să-i demonstrez cu
argumente că al meu e mai frumos. Protestam ca un fotbalist care se simte
nedreptăţit de arbitru. Am început să plâng, iar revolta mea sinceră le amuza
pe sora şi pe mama mea, care se ţineau de burtă de râs. Aşa cum era de
aşteptat, supărarea nu a ţinut mult şi am continuat să desenez.
Ceva se schimba
însă. Sora mea începea să deseneze din ce în ce mai frumos. Pe măsură ce
creşteam, desenele mele cu linii încordate şi personaje rigide arătau ca nişte
stângăcii de copil, pe când ale ei aveau viaţă, aveau mult farmec. Putea să
surprindă realitatea din câteva linii. Era cu adevărat înzestrată. În timpul
liceului i-a făcut un portret bunicului cu pixul pe o foaie de matematică, mai
mult în joacă. Am rămas cu toţii cu gurile căscate, pentru că semăna nu doar la
trăsături, ci şi la privire, la blândeţe.
Prin şcoala
generală am încetat să mai desenez. Nu m-a mai atras desenul . Sora mea zice că
dacă nu aş fi fost intimidată de desenele ei aş fi continuat să desenez şi
poate aş fi ajuns să o fac destul de bine, fiind perseverentă. E posibil. Am
mai încercat să desenez în ultimii ani, dar nu mai simt nici o plăcere, aşa că
nici nu mi-a ieşit nimic. În orice caz, talentul surorii mele a ajutat-o să
intre la facultatea pe care şi-a dorit-o şi să câştige şi bani din desen. Pentru că şi-a deschis de curând o mică
afacere mi-am dorit să îi fac un cadou. Un lucru util care să însemne ceva
pentru ea şi pentru noi. Aşa că i-am luat o ştampilă, dar nu orice fel de
ştampilă. M-am bucurat când am aflat că cel mai mare distribuitor de ştampile
din ţara noastră, Colop, a adus pe piaţă Printer G7. E o ştampilă căreia i se poate
personaliza înfăţişarea cu ajutorul unui software gratuit, disponibil online.
Are o fereastră XXL care se detaşează uşor şi care îţi permite să ataşezi
imaginea pe care ai printat-o singur. Poate să fie o fotografie, un logo sau
orice altceva îţi doreşti. În cazul meu va fi un desen. Da, în cazul surorii
mele va fi un desen făcut de ea. Îl voi fotografia şi software-ul îmi va
permite să-l transform în imagine pentru ştampilă.
Poate vă
întrebaţi cum voi personaliza ştampila mea. Ei bine, tot cu un desen. Un desen
făcut de mine, pe vremea când credeam că sunt cea mai bună desenatoare, ca să-mi
amintească să găsesc pasiune în ceea ce fac, indiferent dacă sunt sau nu cea
mai bună.
Acest articol
participă la SuperBlog 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu