duminică, 12 octombrie 2014

Povestea unui cadou

Stăteam la masă în sufrageria bunicilor mei, pe un scaun de oameni mari. Picioarele nu-mi ajungeau la podea, aşa că atunci că atunci când plecam de la masă nu mă ridicam, ci săream. Aveam creioane colorate de toate felurile şi un caiet făcut de bunicul meu din mai multe blocuri de desen. Coperta era din carton şi era învelită în hârtie colorată peste care era scris numele meu din litere decupate din ziar şi lipite. Sora mea avea şi ea un caiet identic, aşa că trebuia să le deosebim cumva.
Pe vremea aceea erau două lucruri pe care le-aş fi făcut la nesfârşit: m-aş fi jucat şi aş fi desenat. Cu siguranţă aş fi făcut doar asta dacă n-ar fi fost şi obositoarea, plictisitoarea şi stresanta grădiniţă. Petreceam doar patru ore pe zi la grădiniţă, dar nu puteam să mă împac cu trezitul de dimineaţă şi cu gândul că trebuie să fac altceva decât ce-mi pofteşte inima în orice moment. În schimb, desenatul mă ţinea tăcută pe scaun minute în şir, cu poveştile pe care încercam să le creez în imagini, cu personajele mele care erau fetiţe de şcoală care se trezeau dimineaţa, mâncau, mergeau la şcoală, luau nota 10, ieşeau la joacă şi a doua zi o luau de la capăt, cu diferite variaţii. Mai întâi făceam contururile personajelor şi ale obiectelor cu creionul, apoi scriam bulele (da, personajele mele vorbeau, ca la benzile desenate). Apoi le coloram. Coloratul dura mult şi, recunosc, era plictisitor. Aş fi vrut să sar peste colorat pentru că eram nerăbdătoare să trec la următoarea etapă a poveştii, dar care ar fi fost rezultatul final? Îmi plăcea să desenez şi roadele eforturilor mele erau apreciate şi de adulţi, şi de ceilalţi copii.
Ca orice soră mai mică, sora mea încerca să deseneze ca mine. În cercul nostru format din vecini de bloc de aceeaşi vârsta, colegi de grădiniţă, educatoare, părinţi şi bunici aveam reputaţia de copii care desenează frumos. Şi totuşi, eu parcă eram tot timpul cu un pas înaintea ei, cel mai probabil pentru că eram mai mare şi mai perseverentă.
Când am mai crescut puţin şi am mers la şcoală am început să folosim acuarelele mai des şi apoi am trecut la tempera. La sfârşitul orei de desen învăţătoarea îi scotea în faţa clasei, cu lucrările la vedere, pe elevii care, din punctul ei de vedere, aveau lucrările cele mai reuşite. Eu ieşeam în faţă tot timpul. Aşa că am ajuns la convingerea că nimeni nu desenează mai frumos ca mine. Până într-zi, când ne-a venit ideea, mie şi surorii mele, să desenăm fiecare câte ceva, să-i arătăm desenele mamei  fără să-i spunem cui îi aparţine fiecare desen şi ea să spună care îi place mai mult, care e mai frumos. Era, deci, un concurs şi eram sigură că îl voi câştiga. Însă, spre marea mea surprindere, i-a plăcut mai mult desenul surorii mele. Nu-mi venea să cred. Am încercat să o conving să se uite mai bine, să-i demonstrez cu argumente că al meu e mai frumos. Protestam ca un fotbalist care se simte nedreptăţit de arbitru. Am început să plâng, iar revolta mea sinceră le amuza pe sora şi pe mama mea, care se ţineau de burtă de râs. Aşa cum era de aşteptat, supărarea nu a ţinut mult şi am continuat să desenez.
Ceva se schimba însă. Sora mea începea să deseneze din ce în ce mai frumos. Pe măsură ce creşteam, desenele mele cu linii încordate şi personaje rigide arătau ca nişte stângăcii de copil, pe când ale ei aveau viaţă, aveau mult farmec. Putea să surprindă realitatea din câteva linii. Era cu adevărat înzestrată. În timpul liceului i-a făcut un portret bunicului cu pixul pe o foaie de matematică, mai mult în joacă. Am rămas cu toţii cu gurile căscate, pentru că semăna nu doar la trăsături, ci şi la privire, la blândeţe.
Prin şcoala generală am încetat să mai desenez. Nu m-a mai atras desenul . Sora mea zice că dacă nu aş fi fost intimidată de desenele ei aş fi continuat să desenez şi poate aş fi ajuns să o fac destul de bine, fiind perseverentă. E posibil. Am mai încercat să desenez în ultimii ani, dar nu mai simt nici o plăcere, aşa că nici nu mi-a ieşit nimic. În orice caz, talentul surorii mele a ajutat-o să intre la facultatea pe care şi-a dorit-o şi să câştige şi bani din desen.  Pentru că şi-a deschis de curând o mică afacere mi-am dorit să îi fac un cadou. Un lucru util care să însemne ceva pentru ea şi pentru noi. Aşa că i-am luat o ştampilă, dar nu orice fel de ştampilă. M-am bucurat când am aflat că cel mai mare distribuitor de ştampile din ţara noastră, Colop, a adus pe piaţă Printer G7. E o ştampilă căreia i se poate personaliza înfăţişarea cu ajutorul unui software gratuit, disponibil online. Are o fereastră XXL care se detaşează uşor şi care îţi permite să ataşezi imaginea pe care ai printat-o singur. Poate să fie o fotografie, un logo sau orice altceva îţi doreşti. În cazul meu va fi un desen. Da, în cazul surorii mele va fi un desen făcut de ea. Îl voi fotografia şi software-ul îmi va permite să-l transform în imagine pentru ştampilă.
Poate vă întrebaţi cum voi personaliza ştampila mea. Ei bine, tot cu un desen. Un desen făcut de mine, pe vremea când credeam că sunt cea mai bună desenatoare, ca să-mi amintească să găsesc pasiune în ceea ce fac, indiferent dacă sunt sau nu cea mai bună.
Acest articol participă la SuperBlog 2014.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu